miercuri, septembrie 16, 2015

Un vis într-un vis într-un vis


 Un vis într-un vis într-un vis

Orele târzii ale după amiezii de toamnă se târăsc leneșe pe caldarâmul fierbinte al străzilor. În ciuda tricoului subțire, cu mânecă scurtă, continuă să transpire sub bombardamentul nemilos al unui soare care n-ar fi trebuit să existe pe cerul de octombrie. Întreg orașul, ca un dragon uriaș încolăcit printre coline și pâlcuri de copaci, pare să-l privească disprețuitor. E încă după-amiază și mai are mult de lucru. Cursurile la universitate abia au început, dar informația ce i se oferă vine în valuri, e de fapt un necontenit puhoi de noțiuni noi pline de ecuații și descrieri de dispozitive experimentale, o tornadă care pare să îl absoarbă la fel ca o dună cu nisipuri mișcătoare până când îl va zdrobi sau îl va sufoca. Ca mulți alți studenți din primul an, se simte copleșit de noul stil de viață. Și mai sunt doar trei luni până la examene. Informația refuză să pătrundă de bunăvoie printre circumvoluțiunile creierului. Timpul nu pare să-i ajungă. Astăzi își va completa notele de laborator, apoi va încerca să rezolve pe cont propriu cât mai multe din problemele prezentate la seminariile de săptămâna trecută.
Secundele cad greoaie, ca niște bolovani, pe trotuarul cenușiu. Pașii i se preling ca niște pete de cerneală printre umbrele celorlalți pietoni. Sângele îi pulseasă în tâmple cu un zgomot înfundat, ca zbaturile unui vapor vechi cu aburi. E cald, e foarte cald, e prea cald. Mapa de sub braț pare să acumuleze masă cu fiecare metru parcurs, îi vine s-o arunce pur și simplu pe jos și s-o lase acolo. Accese de somn îi atacă ochii ca niște păsări furioase iar pleoapele de plumb dau să se închida la fiecare câteva secunde. Nu, ar fi prea de tot să adoarmă aici pe stradă. Își scutură capul, furios și reușește să revină la realitate. Are de lucru, somnul trebuie să mai aștepte. Nu are voie să-l atace până nu va reuși să termine ce și-a propus pentru restul zilei de azi. O adiere de vânt apărută de nicăieri îi mușcă părul și-l înviorează puțin. Trage aer adânc în piept și se trezește de-a binelea, privind, ca pentru prima dată, la lumea din jurul său. O pisică albă cu pete negre îl privește curioasă de pe un gard. Blana pare să i se contopească cu un norișor de la orizont. Și, oricât de absurdă ar părea ideea, pentru o clipă i se pare că pisica îi zâmbește. 
Drumul coboară lent, tot mai deparde de centrul aglomerat al orașului. Vântul bate ceva mai tare acum iar șirurile de copaci ce strajuiesc strada din ambele părți încep sa-și scuture temător crengile. Frunzele lor, ca niște mici steaguri tibetane de rugăciune, aruncă în jur șoapte neliniștite. Ecouri stârnite de pașii săi se ridică ca niște valuri și se lovesc de pereții clădirilor pe lângă care trece. Mersul i-a devenit mai elastic, mai are puțin și va ajunge la destinație.
Aplecat deasupra mesei, continuă să scrie. Rând după rând, pagina se umple încet și anevoios cu detalii despre experimente și ecuații matematice adăugate de o mână obosită. În lumina roșiatică a soarelui ce apune încet printre blocurile de beton, temperatura a mai scăzut puțin, dar aerul se simte încă vâscos și apăsător la fiecare respirație. Broboane de sudoare îi acoperă fruntea.
A scris continuu vreme de o oră, va lua o scurtă pauză de cinci minute. Se așează pe canapea, apoi se întinde, cu ochii ațintiți spre tavan. Când privește în sus, ceva nedeslușit pare să se schimbe în jurul său, o modificare greu de descris sau de înțeles, și totuși lumea în care există acum e altfel decât cea de acum puțin timp, deși nimic palpabil nu pare să difere față de ce simțea înainte. Camera pare să-l privească cu atenție prin fereastra deschisă, în spatele cărora se adună încet șiruri subțiti de nori. Percepe atât fereastra cât și norii doar cu vederea periferică. Sunete, adieri de vând, mirosuri, gânduri. O pauză scurtă. Doar cinci minute. Sau poate că nu ar fi o idee rea să doarmă o jumătate de oră...
Începe să se întunece și iar oboseala adunată în timpul zilei îl apasă tot mai greu, ca aripa unei păsări uriașe. Poate ar fi bine să se oprească din scris și să se odihnească puțin. Soarele a dispărut în spatele blocurilor din față, dar, printr-o ciudată dublă reflexie, câteva dintre ferestrele acestora încă îi mai oglindesc lumina de la orizont. Parcă aș trăi într-un sistem stelar multiplu, își zice, numărând nu mai puțin de cinci ferestre cu câte o imagine de soare palid agățată de sticlă. O pisică albă cu pete negre se plimbă pe marginea pervazului. Stai puțin, își zice, parcă am mai văzut pisica asta undeva. Era pe un gard din apropierea străzii pe care am străbătut-o venind încoace. Micuțul animal se oprește și se așează liniștit pe cadrul din lemn vopsit în alb. Îl privește cu atenție iar de data asta nu mai e loc de îndoială - pisica îi zâmbește. Nu înțeleg, zice cu voce tare, cum poate o pisică să ajungă atât de ușor la etajul trei. Se ridică și se apropie de fereastră. Pisica face un salt în gol și dispare. Speriat, se uită afară, în jos, să vadă locul unde nefericita felină a întâlnit trotuarul din beton. Deși străduța se vede ca în palmă, nu poate identifica nicio urmă a punctului în care aceasta a lovit caldarâmul. Ca și cum ar fi dispărut în aer, rostește din nou, cu voce tare. Bine că nu pare să fi pățit ceva. Se simte mai liniștit și se întoarce la masa de scris, dar se ridică din nou și începe să se plimbe cu pași egali dintr-o parte în cealaltă a încăperii.
Poate ar fi bine să mă întind puțin pe canapea, își zice în gând. O clipă mai târziu, în poziție orizontală și cu privirea ațintită spre tavan, pare să simtă, inexplicabil, cum camera, ca o ființă vie, îl privește cu atenție prin ferestrele deschise. Norii continuă să se adune la orizont, cenușii și tăcuți. Își simte sângele pulsându-i din nou ritmic prin tot corpul. Pleoapele i se închid încet, ca niște porți greoaie de catedrale.
După amiaza călduroasă de toamnă se leagănă, greoaie, în văzduh în timp ce soarele tocmai se pregătește să dispară în spatele munților. Umbrele serii dau deja nuanțe albăstrui pădurilor de molid și pin din zare. E neobișnuit de cald pentru luna octombrie, totuși aici, între piscuri, pereții din bârne ai casei spațioase, cu etaj, fac ca temperatura să fie destul de plăcută. Așezat la masa din dreptul ferestrei, deschide din nou cartea imensă de pe ea și își reia lectura. E o colecție completă a pieselor lui Shakespeare iar paginile sunt deschise la ”Visul unei nopți de vară". Privirile îi alunecă peste pagini. Demetrius tocmai îi vorbește Helenei:
Ești sigură
Că suntem treji? Îmi pare 
Că încă mai dormim și că visăm. Nu gândești și tu oare
Că ducele a fost aici și ne-a cerut ca să-l urmăm?
Chiar atunci, o sclipire de lumină îi mângâie ochii pentru o clipă. Pare a fi reflexia razelor soarelui pe un obiect de pe vârful unuia din munții ce se văd de la fereastră. Se oprește din citit și privește cu atenție spre orizont. Nu se mai vede însă nimic neobișnuit. Ce ar fi putut fi? Se duce spre peretele opus al camerei de la etaj și revine cu un binoclu de câmp. Îl pune în dreptul ochilor și studiază cu atenție piscul împădurit. Tot ce se poate vedea sunt doar șirurile nesfârșite de molizi ce acoperă stâncile. În direcție aproape opusă, discul soarelui pare să aprindă cu portocaliu crengile unui grup de pini în timp ce se scufundă dincolo de ei. Nori cenușii încep să își facă apariția deasupra munților, luând tot felul de forme fantastice. Una din ele seamănă chiar foarte mult cu o pisică albă cu pete negre. Parcă am mai văzut undeva această pisică își spune. Dar nu reușește să-și amintească exact unde. Norii continuă să se învolbureze, schimbându-și neîncetat contururile iar pisica dispare după câteva clipe. 
A citit mai multe ore astăzi și se simte obosit. A mai fost și munca fizică de afară. Poate n-ar fi o idee rea să se întindă puțin pe pat. O adiere de vânt mișcă perdeaua din fața ferestrei deschise în timp ce de undeva de departe se aude nechezatul unui cal. Ochii i se închid ușor, acoperiți de primele umbre ale nopții care se pregătește să coboare peste întregul sat. 

marți, septembrie 15, 2015

Nu trebuie să ieşi afară ca să vezi mai bine, nici să priveşti de la fereastră

Nu trebuie să ieşi afară ca să vezi mai bine, nici să priveşti de la fereastră. Mai bine zăboveşte înlăuntrul fiinţei tale. Cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât vei cunoaşte mai puţin.

     Lao Tsu