Poezia...

Poezia a murit cumva?
Doar banalităţi aud de o vreme
Ca şi cum ne-ar fi teamă a trăi, a visa,
Ca şi cum am avea doar curaj a ne teme.

Poezia s-a pierdut cumva
Printre lumi arogante, egoiste şi laşe?
Am uitat oare toţi a trăi, a visa,
Prizonieri în cutii de oţel prin oraşe?

Poezia a plecat cumva,
Dintre noi, spre tărâmuri mai aproape de cer?
Am uitat să-ncercăm a trăi, a visa,
Am uitat să iubim într-un timp efemer?

Doar banalităţi aud de o vreme
Printre lumi arogante, egoiste şi laşe,
Versuri noi căutând am uitat a mă teme,
Am uitat de cutii de oţel, de oraşe.

Cer nebulos

Cer nebulos 
O primăvară nebuloasă se desface ca o plapumă peste pământul adormit de ploaie. În paralel cu funcţiile complexe şi ideogramele japoneze, citesc în mugurii arborilor noile semne ale acestui timp.

Ideea de blog

Fenomenul "blog" mi se pare, personal, foarte interesant. Multi dintre noi (inclusiv subsemnatul) simt nevoia sa vorbeasca, sa fie ascultati, sa transmita idei sau ganduri celor din jur. Insa in ciuda avansului uimitor al tehnologiei din ultimii ani, in special al internetului, nu ne simtim mai apropiati de restul lumii, nu gasim suficienti prieteni in jur. Rapacitatea incredibila specifica vietii moderne, urmarind profituri cu orice pret si achizitionare de obiecte, a redus partea noastra umana la ceva primitiv, cam la nivelul maimutelor. Nu suntem decat niste maimute obsedate sexual si material, majoritatea dintre noi. Iar prin fenomenul "blog" suntem un cor de voci care urla in pustiu, nu numai putin ascultate, dar chiar putin auzite. Ce se poate face ca sa schimbam situatia? Multe. Insa toate solutiile presupun participarea noastra activa si putini sunt dispusi sa o ofere. Vor veni zile cand tehnologia noastra, folosita abuziv, va fi distrus atat natura din jur cat si sufletele noastre. Si atunci, dupa ce destui dintre noi vor fi murit, cei care vor supravietui vor tinde din nou catre standarde pe care le-am putea numi "umane".

În nopţi ca de foc

În nopţi ca de foc, cu stele căzând
Pe la colţuri de stradă şi-n gânduri albastre,
Sub arcuri de gheaţă cu plete curgând
Prin inimi pierdute în frig printre astre,

Ascult iarba crescând încet printre pietre,
Aud frunze căzând de pe ramuri cernite,
Iar pleoapele-mi cad reci şi grele, de plumb
Şi văd înăuntru-mi poteci rătăcite
Ce duc către culmi ascunse sub vetre,
De foc luminos şi senin,
De cer alinat de dureri şi tristeţi,
Oglindind veşnice dimineţi
Ascunse în ramuri de pin.

Atunci înţeleg de ce timpul, rotund,
Se roteşte mereu sub acvile
Şi privesc fără teamă, către culmi, cu avânt;
Anii clipe devin, orele devin zile...

E totul în noi, un etern univers
Exista doar cum îl gândim şi-l simţim
Spaţiul din timpuri se cerne, prin vers,
Timpul curge din spaţii, senin.

E totul un tot, în afară nimic
Nu mai poate rămâne, nu mai poate pătrunde,
Doar unu există, cu doi contopit,
Cu întreg Universul ce în noi se ascunde.

Nu am mai compus versuri de ceva vreme. Sper ca ceea ce am scris aici sa nu displacă.

Taijiquan

Taijiquan 
Practicând Taijiquan în zăpadă (mişcarea din fotografie se numeşte "Şarpele se târăşte"), martie 2005.

Parcul Letchworth

Letchworth Park 
O fotografie din septembrie anul trecut. Început de toamnă în America de Nord... Încă nu m-am hotărât ce voi pune pe această pagina. E destul de probabil sa fie o pagină de fotografie şi artă digitală.

Începuturi

Am început, acum câteva zile, un experiment, încercând să înţeleg ce anume determină succesul sau insuccesul unei pagini de blog. Pe moment am două jurnale electronice, în Esperanto, respectiv engleză, la care, începând de astăzi, se adaugă aceste rânduri scrise în limba română. De ce am început aceste jurnale electronice? Voi răspunde ceva mai încolo la întrebare...