sâmbătă, ianuarie 21, 2017

Un nou blog în limba engleză despre cărți și literatură

Pentru cei interesați de noutăți din lumea cărților și literaturii, am un blog nou în limba engleză, prezentat de eroina romanului "Butterfly's Dream" (disponibil curând pe Amazon și Smashwords):
http://nivit.blogspot.com.

miercuri, septembrie 16, 2015

Un vis într-un vis într-un vis


 Un vis într-un vis într-un vis

Orele târzii ale după amiezii de toamnă se târăsc leneșe pe caldarâmul fierbinte al străzilor. În ciuda tricoului subțire, cu mânecă scurtă, continuă să transpire sub bombardamentul nemilos al unui soare care n-ar fi trebuit să existe pe cerul de octombrie. Întreg orașul, ca un dragon uriaș încolăcit printre coline și pâlcuri de copaci, pare să-l privească disprețuitor. E încă după-amiază și mai are mult de lucru. Cursurile la universitate abia au început, dar informația ce i se oferă vine în valuri, e de fapt un necontenit puhoi de noțiuni noi pline de ecuații și descrieri de dispozitive experimentale, o tornadă care pare să îl absoarbă la fel ca o dună cu nisipuri mișcătoare până când îl va zdrobi sau îl va sufoca. Ca mulți alți studenți din primul an, se simte copleșit de noul stil de viață. Și mai sunt doar trei luni până la examene. Informația refuză să pătrundă de bunăvoie printre circumvoluțiunile creierului. Timpul nu pare să-i ajungă. Astăzi își va completa notele de laborator, apoi va încerca să rezolve pe cont propriu cât mai multe din problemele prezentate la seminariile de săptămâna trecută.
Secundele cad greoaie, ca niște bolovani, pe trotuarul cenușiu. Pașii i se preling ca niște pete de cerneală printre umbrele celorlalți pietoni. Sângele îi pulseasă în tâmple cu un zgomot înfundat, ca zbaturile unui vapor vechi cu aburi. E cald, e foarte cald, e prea cald. Mapa de sub braț pare să acumuleze masă cu fiecare metru parcurs, îi vine s-o arunce pur și simplu pe jos și s-o lase acolo. Accese de somn îi atacă ochii ca niște păsări furioase iar pleoapele de plumb dau să se închida la fiecare câteva secunde. Nu, ar fi prea de tot să adoarmă aici pe stradă. Își scutură capul, furios și reușește să revină la realitate. Are de lucru, somnul trebuie să mai aștepte. Nu are voie să-l atace până nu va reuși să termine ce și-a propus pentru restul zilei de azi. O adiere de vânt apărută de nicăieri îi mușcă părul și-l înviorează puțin. Trage aer adânc în piept și se trezește de-a binelea, privind, ca pentru prima dată, la lumea din jurul său. O pisică albă cu pete negre îl privește curioasă de pe un gard. Blana pare să i se contopească cu un norișor de la orizont. Și, oricât de absurdă ar părea ideea, pentru o clipă i se pare că pisica îi zâmbește. 
Drumul coboară lent, tot mai deparde de centrul aglomerat al orașului. Vântul bate ceva mai tare acum iar șirurile de copaci ce strajuiesc strada din ambele părți încep sa-și scuture temător crengile. Frunzele lor, ca niște mici steaguri tibetane de rugăciune, aruncă în jur șoapte neliniștite. Ecouri stârnite de pașii săi se ridică ca niște valuri și se lovesc de pereții clădirilor pe lângă care trece. Mersul i-a devenit mai elastic, mai are puțin și va ajunge la destinație.
Aplecat deasupra mesei, continuă să scrie. Rând după rând, pagina se umple încet și anevoios cu detalii despre experimente și ecuații matematice adăugate de o mână obosită. În lumina roșiatică a soarelui ce apune încet printre blocurile de beton, temperatura a mai scăzut puțin, dar aerul se simte încă vâscos și apăsător la fiecare respirație. Broboane de sudoare îi acoperă fruntea.
A scris continuu vreme de o oră, va lua o scurtă pauză de cinci minute. Se așează pe canapea, apoi se întinde, cu ochii ațintiți spre tavan. Când privește în sus, ceva nedeslușit pare să se schimbe în jurul său, o modificare greu de descris sau de înțeles, și totuși lumea în care există acum e altfel decât cea de acum puțin timp, deși nimic palpabil nu pare să difere față de ce simțea înainte. Camera pare să-l privească cu atenție prin fereastra deschisă, în spatele cărora se adună încet șiruri subțiti de nori. Percepe atât fereastra cât și norii doar cu vederea periferică. Sunete, adieri de vând, mirosuri, gânduri. O pauză scurtă. Doar cinci minute. Sau poate că nu ar fi o idee rea să doarmă o jumătate de oră...
Începe să se întunece și iar oboseala adunată în timpul zilei îl apasă tot mai greu, ca aripa unei păsări uriașe. Poate ar fi bine să se oprească din scris și să se odihnească puțin. Soarele a dispărut în spatele blocurilor din față, dar, printr-o ciudată dublă reflexie, câteva dintre ferestrele acestora încă îi mai oglindesc lumina de la orizont. Parcă aș trăi într-un sistem stelar multiplu, își zice, numărând nu mai puțin de cinci ferestre cu câte o imagine de soare palid agățată de sticlă. O pisică albă cu pete negre se plimbă pe marginea pervazului. Stai puțin, își zice, parcă am mai văzut pisica asta undeva. Era pe un gard din apropierea străzii pe care am străbătut-o venind încoace. Micuțul animal se oprește și se așează liniștit pe cadrul din lemn vopsit în alb. Îl privește cu atenție iar de data asta nu mai e loc de îndoială - pisica îi zâmbește. Nu înțeleg, zice cu voce tare, cum poate o pisică să ajungă atât de ușor la etajul trei. Se ridică și se apropie de fereastră. Pisica face un salt în gol și dispare. Speriat, se uită afară, în jos, să vadă locul unde nefericita felină a întâlnit trotuarul din beton. Deși străduța se vede ca în palmă, nu poate identifica nicio urmă a punctului în care aceasta a lovit caldarâmul. Ca și cum ar fi dispărut în aer, rostește din nou, cu voce tare. Bine că nu pare să fi pățit ceva. Se simte mai liniștit și se întoarce la masa de scris, dar se ridică din nou și începe să se plimbe cu pași egali dintr-o parte în cealaltă a încăperii.
Poate ar fi bine să mă întind puțin pe canapea, își zice în gând. O clipă mai târziu, în poziție orizontală și cu privirea ațintită spre tavan, pare să simtă, inexplicabil, cum camera, ca o ființă vie, îl privește cu atenție prin ferestrele deschise. Norii continuă să se adune la orizont, cenușii și tăcuți. Își simte sângele pulsându-i din nou ritmic prin tot corpul. Pleoapele i se închid încet, ca niște porți greoaie de catedrale.
După amiaza călduroasă de toamnă se leagănă, greoaie, în văzduh în timp ce soarele tocmai se pregătește să dispară în spatele munților. Umbrele serii dau deja nuanțe albăstrui pădurilor de molid și pin din zare. E neobișnuit de cald pentru luna octombrie, totuși aici, între piscuri, pereții din bârne ai casei spațioase, cu etaj, fac ca temperatura să fie destul de plăcută. Așezat la masa din dreptul ferestrei, deschide din nou cartea imensă de pe ea și își reia lectura. E o colecție completă a pieselor lui Shakespeare iar paginile sunt deschise la ”Visul unei nopți de vară". Privirile îi alunecă peste pagini. Demetrius tocmai îi vorbește Helenei:
Ești sigură
Că suntem treji? Îmi pare 
Că încă mai dormim și că visăm. Nu gândești și tu oare
Că ducele a fost aici și ne-a cerut ca să-l urmăm?
Chiar atunci, o sclipire de lumină îi mângâie ochii pentru o clipă. Pare a fi reflexia razelor soarelui pe un obiect de pe vârful unuia din munții ce se văd de la fereastră. Se oprește din citit și privește cu atenție spre orizont. Nu se mai vede însă nimic neobișnuit. Ce ar fi putut fi? Se duce spre peretele opus al camerei de la etaj și revine cu un binoclu de câmp. Îl pune în dreptul ochilor și studiază cu atenție piscul împădurit. Tot ce se poate vedea sunt doar șirurile nesfârșite de molizi ce acoperă stâncile. În direcție aproape opusă, discul soarelui pare să aprindă cu portocaliu crengile unui grup de pini în timp ce se scufundă dincolo de ei. Nori cenușii încep să își facă apariția deasupra munților, luând tot felul de forme fantastice. Una din ele seamănă chiar foarte mult cu o pisică albă cu pete negre. Parcă am mai văzut undeva această pisică își spune. Dar nu reușește să-și amintească exact unde. Norii continuă să se învolbureze, schimbându-și neîncetat contururile iar pisica dispare după câteva clipe. 
A citit mai multe ore astăzi și se simte obosit. A mai fost și munca fizică de afară. Poate n-ar fi o idee rea să se întindă puțin pe pat. O adiere de vânt mișcă perdeaua din fața ferestrei deschise în timp ce de undeva de departe se aude nechezatul unui cal. Ochii i se închid ușor, acoperiți de primele umbre ale nopții care se pregătește să coboare peste întregul sat. 

marți, septembrie 15, 2015

Nu trebuie să ieşi afară ca să vezi mai bine, nici să priveşti de la fereastră

Nu trebuie să ieşi afară ca să vezi mai bine, nici să priveşti de la fereastră. Mai bine zăboveşte înlăuntrul fiinţei tale. Cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât vei cunoaşte mai puţin.

     Lao Tsu

miercuri, iulie 30, 2014

Yang Luchan despre Taijiquan și succesul unui popor

Redau aici un text postat de mine cu ani în urmă pe https://sites.google.com/site/martialstudiesnet/:


Yang Luchan (1799-1872), este creatorul stilului Yang din Taijiquan şi unul din cei mai faimoşi artişti marţiali din istorie. A participat la peste 1000 de dueluri cu oponenţi din întreaga Chină  şi nu a pierdut niciodată o confruntare. Mai mult, a reuşit să câştige de fiecare dată fără a-şi răni serios adversarul.
Concepţia sa despre Taijiquan a fost vizionară şi revoluţionară şi este la fel de valabilă astăzi ca şi în secolul XIX (am tradus acest text din versiunea în limba engleză din 2005 a cărţii lui Yang Chengfu “Esenţa şi aplicaţiile Taijiquan”, apărută iniţial în limba chineză în 1934) :
Arta pe care o practic şi o predau altora nu este pentru înfruntarea inamicilor, ci pentru protecţia propriului corp. Nu este pentru a salva lumea, ci pentru a ajuta o naţiune. Oamenii din ziua de astăzi ştiu doar că ca problemele naţiunii noastre vin de la sărăcie; ei încă nu înţeleg că boala naţiunii noastre constă în slăbiciunea ei. Aşadar, cei care formulează politica naţională fac planuri să ne salveze de sărăcie, dar încă aştept să aud un plan care să îi ridice pe cei slăbiţi. Şi totuşi această ţară e copleşită de boală. Cine poate da un răspuns, asumându-şi această imensă responsabilitate? Această slăbiciune îndelungată, este ea atunci sărăcie? Sărăcia de fapt îşi are originea în slăbiciune. Privind la puterea crescândă a altor naţiuni, nu e niciuna care să nu ia întărirea popoarelor lor ca prim pas. Fără ca măcar să menţionăm grandoarea şi distincţia Europei şi Americii, există, de asemenea, naţiunea-insulă a piticilor japonezi, care, deşi in mod clar scunzi ca fizic, sunt totuşi puternici şi de neclintit. Cînd sunt puşi faţă în faţă cu oamenii scofâlciţi şi costelivi ai naţiunii noastre, în deciderea victoriei sau înfrângerii, este oare nevoie de vreo predicţie pentru a şti care va fi rezultatul? Dacă este aşa, atunci calea corectă pentru a salva o naţiune este în mod clar recunoaşterea urgenţei de a ne salva pe noi înşine de slăbiciune. Neglijarea acestui lucru este ca şi cum nu am avea nici un plan, este ca şi cum am trata totul doar la nivel de suprafaţă.
De când eram tânăr, am luat salvarea celor slabi ca responsabilitatea mea. Am văzut adesea artişti marţiali prin pieţe, cu vitalitate şi fizic deloc inferior aşa-zişilor oameni puternici sau proponenţi ai bushido. Am fost încântat şi am cautat să aflu mai multe despre artele lor, dar erau secretoşi şi lipsiţi de amabilitate. Acum înţeleg că China însăşi are arte de auto-întărire, şi totuşi, ca întreg, am ajuns în această stare slăbită. S-a întâmplat acest lucru fără un motiv?
Mai târziu am auzit de reputaţia de luptători a familei Chen din Chenjiagou, Henan, aşa că am făcut lunga călătorie pentru a studia cu maestrul Chen Changxing. Deşi nu am fost întâmpinat cu un refuz la poartă, a trecut foarte mult timp până când mi s-a permis să întrevăd stadiile avansate ale artei. Cu răbdare, am îndurat mai bine de zece ani. Maestrul a fost mişcat de sinceritatea mea şi a început, când luna era strălucitoare şi peste tot era linişte, să-mi dezvăluie adevăratele secrete interioare.
Când mi-am terminat studiile, am venit în capitală şi am făcut un legământ în a-mi îndeplini aspiraţia să predau oamenilor în mod liber. După puţină vreme, am început să văd că printre studenţii mei, cei costelivi şi slabi începeau să câştige în greutate iar cei bolnavi deveneau sănătoşi. Am fost încântat. Am realizat că ceea ce o persoană poate preda are o limită, şi poate fi asemănat cu bătrânul ce a mişcat muntele. Mai departe, pentru cei din generaţia tatălui meu şi diverşii lor discipoli, daca dorinţa lor era să îi fie de vreun folos lumii, nu ar fi ales să nu înveţe această tehnică pentru a ajuta lumea dacă ar fi considerat-o nefolositoare?
Taijiquan a fost creat de Zhang Sanfeng la sfârşitul Dinastiei Song, şi a fost transmis prin strămoşii Wang Zongyue, Chen Zoutong, Zhang Songxi şi Jiang Fa, fiecare succedându-l pe cel dinainte fără întrerupere. Chen Changxin a fost singurul discipol a Domnului Jiang Fa. Arta lor se baza pe ce este natural şi a luat formă într-un mod niciodată departe de Taiji (marea polaritate). Era compusă din treisprezece forme fundamentale, dar aplicaţiile în mişcare sunt inepuizabile. Aşadar, până când cineva se antrenează un timp îndelungat, îi va fi dificil să obţină aceaste cunoştinţe subtile. Nu duc lipsă de studenţi, şi totuşi este dificil să spun chiar dacă Banhou [unul din fii lui Yang Luchan, nota trad] este printre cei care au obţinut această abilitate profundă. Însă, când vorbim despre întărirea sinelui, o zi oferă beneficiile unei zile, un an oferă rezultatele unui an. Odată ce un copil înţelege aceasta, va fi capabil sa ducă mai departe dorinţa mea.”

Textul este cel mai probabil scris de Cheng Ma Ching, cu atât mai mult cu cât Yang Luchan a murit înainte de nașterea lui Yang Cheng Fu. Dar ceea ce este esențial nu este veridicitatea istorică, ci conceptul din spatele artelor marțiale interne, ilustrat excelent aici.
Oare nu ar trebui ca şi poporul român să aiba o atitudine similara? Oare dacă am deveni mai puternici, nu am rezolva automat problemele legate de sărăcie şi toate celelalte dificultăţi cu care se confruntă ţara noastră?

sâmbătă, iulie 26, 2014

Vise în adâncuri de stâncă

Castelul din Kyoto
În întunericul deplin, la fiecare câteva clipe, aud bătăile inimii muntelui. Acelaşi sunet grav, liniştitor, îmi străbate trupul, vibrând la unison cu bătăile propriei mele inimi. Învăluit de susurul apelor subterane, alunec din nou în somn.  
Văd castele şi temple din ere de mult apuse, păzite de halebardieri în armuri argintii. Trâmbiţe de aramă anunţă schimbarea de gardă. În lumina tremurătoare a lunii, zidurile par să ascundă armate de monştri fără formă, dar străjile nou venite rămân neclintite, măreţe şi mândre, la posturile lor. Ceva mai încolo, bogăţii de valori colosale stau ascunse-n pivniţe şi vistierii secrete. Şi totuşi, în jur, păianjenii continuă să-şi ţeasă pânzele printre lăzile cu diamante şi aur, nepăsători la toată deşertăciunea şi vanitatea umană. În tăcerea încăperilor nevăzute, mici prădători conduc vânători sângeroase de insecte şi războaie aprige de cucerire se duc pe la colţuri între mucegaiuri şi licheni. Undeva la mare distanță, în alt colţ de lume, cai albi alergă peste câmpuri acoperite de flori şi stele căzătoare se aprind deasupra mărilor. Tunete prelungi se rostogolesc printre piscuri în seri ploioase iar iarba continuă să crească, sfioasă şi atotputernică, pe versanţii abrupţi în timp ce ţăranii se întorc obosiți și gânditori de la muncă odată cu soarele ce apune. 
Timpul se strecoară în spirală printre toate visele mele, contopindu-le cu respiraţia stalactitelor din lumea abisurilor fără de soare. Fără să mă trezesc, simt cum se torc afară firele de toamnă. În văile din jur, strivite de taine niciodată rostite, se deapănă vieți mărunte, pline de aventură și eroism. Mantia întunericului mă înfăşoară într-un cocon hibernal iar eu continui să visez în timp ce secundele se scurg fantomatic de încet prin ungherele lumii mele. În somn, mă confund încet, încet, cu întregul Univers.
Oare câtă vreme a trecut de când mă aflu aici? Secole, milenii? Deja e irelevant. Totul în jur alunecă lent către o pietrificare eternă. Mai rămâne doar aşteptarea, măsurată în bătăi de inimă. Unu, doi, trei.... Aşteptare... Unu, doi, trei.... Aşteptare... Unu, doi, trei... Aşteptare... Unu, doi, trei... E inima mea sau a muntelui cea care bate? Nu se mai ştie...
Şi totuşi, în cele din urmă, ziua aceea tot va veni, când oamenii vor crede din nou în mine şi-mi vor striga de pe vârfuri de munte numele aproape uitat. Voi ieşi atunci din acest ascunziş şi mă voi înălţa către cer, traversând întinderile vaste ale noilor împărăţii efemere, stăpân al norilor şi-al vântului, iar perle de apă vor străluci siderale pe solzii albaştri ai trupului meu de dragon.

joi, iulie 24, 2014

Meditație (zen și iluzia realității)

Templul Koshoji - Japonia
Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foşnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea ce-mi vibrează ca un diapazon, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simţurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele aşezate încrucişat au prins rădăcini, genunchii ce ating solul s-au contopit cu şerpii din fibră vegetală ce perforează pământul rece, cu rădăcinile ce se târăsc printre pietre, izvorând de la arborii ce mă înconjoară. Mirosul de cer, iarbă, râu şi răşină se topeşte încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puţin câte puţin până când ceea ce e in faţa ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o reţea de contururi abia schiţate. Iluzia lumii în care trăiesc dispare şi adevărata realitate începe să-şi facă simţită prezenţa. Aparenta diferenţă dintre mine şi exteriorul corpului meu nu mai există. Rămâne doar Universul care se percepe pe sine.
Timpul alunecă lent prin clepsidra noii percepții. Rădăcinile-mi se întind acum peste tot în timp ce ființa mea continuă să curgă în apropiere sub forma râului cristalin de munte. Cine sunt eu? Sunt râul, sunt arborii, sunt vântul ce alungă norii pe deasupra vârfurilor împădurite ale munților? Frunzele îmi foşnesc mai departe în vânt iar norii-mi continuă să alunece pe cer. Unii din ei apar chiar sub formă de gânduri, dar sunt din ce în ce mai puţini, absorbiţi de liniştea din interior. Iar sfera percepţiei se extinde încet-încet până când cuprinde munţii, câmpiile, continentul, oceanele din jur şi în final toată planeta. Energiile uriaşe din spaţiul interplanetar sunt parte din mine acum. Iar undele electromagnetice şi gravitaţionale transmit, transmit mai departe toate iluziile unei întregi planete în suferinţa iluziei. Frunzele foşnesc în continuare iar râul curge deja prin întregul Univers. Rădăcinile-mi se întind acum printre stele, ca nişte şerpi încolăciţi în jurul unor gigantice inimi care pulsează. Nu mai există nici spaţiu, nici timp. Ultimele gânduri se topesc şi un sentiment de pace adâncă mă cuprinde. Apoi totul se dizolvă în neant.
- Ce e în coconul ăsta mic şi verde din iarbă? întrebă copilul.
- E o crisalidă de fluture albastru. Pune-o cu grijă, deoparte, ca să nu calce cineva pe ea, răspunse tatăl. În cateva săptămâni se va transforma într-un fluture de toată frumuseţea. Din acest cocon şi din mulţi alţii ca el. Vor fi mii de fluturi albaştri printre ramuri şi totul în jur va fi un spectacol de forme şi culoare. Vor zbura cu toţii spre sud iar noi vom marca începutul unei noi veri, pe care sperăm să o vedem cât mai bogată în roade.
Cei doi terminară de pus capcanele pentru peşti, îşi deschiseră aripile cenuşii şi-şi luară zborul spre casă. În urma lor, odată cu apusul giganticului soare roşu, iluzia realităţii îşi recucerea, pas cu pas, imperiul din spaţiu şi timp.

miercuri, iulie 23, 2014

Farmecul Bucovinei

Farmecul Bucovinei nu poate fi negat de nimeni din cei ce au pus vreodată piciorul pe tărâmurile ei. O dovadă vie a acestui lucru este și fotografia apusului de soare de mai jos, pe care am făcut-o în acest an.
(c) Marian C. Ghilea


miercuri, mai 07, 2008

Vocea incredibilă a lui Sonam Wangmo


Iată un alt cântec în interpretarea lui Sonam Wangmo, de data aceasta în limba chineză.
Nu pot să cred că tânăra tibetană nu este încă faimoasă în toată lumea, având o asemenea voce. Dar probabil că chinezii înşişi nu ar dori ca ea să devină prea cunoscută. Nu ar pica bine pentru guvernul chinez ca o cântăreaţă din "naţionalităţile conlocuitoare" să devină cea mai faimoasă voce din China.
Sonam Wangmo reaminteşte, prin muzica ei, oricărui tibetan, că "Acoperişul lumii" continuă să-şi păstreze cultura şi să creeze valori de nivel mondial. Cântecele ei aduc mai multe servicii Tibetului decât toate manifestaţiile violente "pro Tibet" din întreaga lume.

luni, mai 05, 2008

Sonam Wangmo - o voce minunată în muzica tibetană


Sonam Wangmo provine dintr-un mic sat din nordul Tibetului şi cântă muzică tradiţională tibetană. Vocea ei este o adevarată minune, având o flexibilitate incredibilă şi făcând din tânăra tibetană una din cele mai impresionante cântăreţe din lume. Şi, ca cea mai mare parte din cântăreţele contemporane, Sonam Wangmo este şi foarte frumoasă.

vineri, mai 02, 2008