În nopţi ca de foc

În nopţi ca de foc, cu stele căzând
Pe la colţuri de stradă şi-n gânduri albastre,
Sub arcuri de gheaţă cu plete curgând
Prin inimi pierdute în frig printre astre,

Ascult iarba crescând încet printre pietre,
Aud frunze căzând de pe ramuri cernite,
Iar pleoapele-mi cad reci şi grele, de plumb
Şi văd înăuntru-mi poteci rătăcite
Ce duc către culmi ascunse sub vetre,
De foc luminos şi senin,
De cer alinat de dureri şi tristeţi,
Oglindind veşnice dimineţi
Ascunse în ramuri de pin.

Atunci înţeleg de ce timpul, rotund,
Se roteşte mereu sub acvile
Şi privesc fără teamă, către culmi, cu avânt;
Anii clipe devin, orele devin zile...

E totul în noi, un etern univers
Exista doar cum îl gândim şi-l simţim
Spaţiul din timpuri se cerne, prin vers,
Timpul curge din spaţii, senin.

E totul un tot, în afară nimic
Nu mai poate rămâne, nu mai poate pătrunde,
Doar unu există, cu doi contopit,
Cu întreg Universul ce în noi se ascunde.

Nu am mai compus versuri de ceva vreme. Sper ca ceea ce am scris aici sa nu displacă.